Limitele umblării noastre

LimiteSTABILEŞTE LIMITE

(1) „Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu” (Matei 5:37)

Când „un lucru bun” devine „prea mult”? Pot să te ajut fără să mă rănesc? Putem să ne împărtăşim vieţile fără ca eu să renunţ la viaţa mea? Când ai într-adevăr nevoie de ajutorul meu? Când trebuie să mă dau deoparte şi să te las pe tine şi pe Dumnezeu să vă ocupaţi de asta?

Găsirea echilibrului între „destul” şi „prea mult”,  în relaţii,  este o provocare constantă şi nu este uşoară. Mai ales când rolul tău tinde să fie „toate lucrurile, totdeauna, tuturor oamenilor”, iar al lor este „sunt neajutorat, îmi eşti dator, ai grijă de mine”; când ei nu au nici un „nu”, iar tu nu ai nici un „da”.

Nevoia de a fi folositor persoanelor nevoiaşe care mereu doresc ca cineva să aibă grijă de ele aşează persoana aflată în nevoie pe scaunul şoferului – iar tu eşti pe locul mortului. Acea persoană nu este niciodată fericită şi nici tu nu eşti. Aşa că faci mai mult ca să-i vezi fericiţi, iar tu să te simţi mai puţin vinovat şi astfel te vezi îngrădit de două ori. Ei te urăsc pentru că nu le oferi suficient, iar tu îi urăşti pentru că nu apreciază ce le oferi. Cu toate acestea, nici unul dintre voi nu ştie cum să rupă cercul. Aşa că relaţia devine ceea ce consilierii numesc o încurcătură reciprocă în care ambele părţi o urăşte şi o devalorizează pe cealaltă, simţindu-se prinsă în capcana ce îi domină viaţa şi pe care amândouă părţile se tem să o arunce peste bord.

Căsniciile, familiile, prieteniile, locurile de muncă, bisericile şi grupurile sociale sunt prinse în capcana tiparului „victimă-salvator” în care oamenii aflaţi în nevoie şi cei ce încearcă să-i ajute sunt prinşi într-un dans reciproc pe care amândoi „îl iubesc şi îl urăsc”, dar din care nu se opresc! Te recunoşti în această ipostază? Dacă da, porneşte spre o relaţie mai sănătoasă!

(2) „Mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele” (1 Corinteni 12:25)

Când cumperi o casă, ai nevoie de planul proprietăţii stabilit clar ca să ştii ce este al tău şi ce nu. Limitele bune fac vecini buni. Biblia spune: „Calcă rar în casa aproapelui tău, ca să nu se sature de tine şi să te urască” (Proverbe 25:17). Aşadar, cât de aproape înseamnă prea aproape?

Să privim la trei feluri de limite pe care le stabilim între noi şi ceilalţi:

a) Limite rigide. Ele sunt menite să-i ţină pe ceilalţi la distanţa unui braţ şi să-ţi protejeze lumea privată, egocentrică. Fără să spui măcar un cuvânt, atitudinea ta spune: „Nu călcaţi, contravenienţii vor fi urmăriţi în justiţie!” De ce creăm asemenea limite? De teamă! Ne e teamă să fim cunoscuţi, controlaţi, răniţi sau să ne simţim necorespunzători şi inferiori. Sau rigiditatea noastră împiedică intimitatea. Faptul că nu suntem dispuşi să fim vulnerabili sau să ne compromitem ne face defensivi, izolaţi şi singuri. Apropierea şi intimitatea sunt lucruri după care tânjim şi de care totuşi ne temem şi pe care le evităm. Noi gândim: „Nu mă poţi răni dacă te ţin la o distanţă de siguranţă”. Dar nu funcţionează. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut să ne împărtăşim reuşitele şi eşecurile, nu să trăim în izolare. Noi trebuie „să îngrijim deopotrivă unii de alţii. Şi dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1 Corinteni 12:25-26). Limitele rigide te privează de relaţii ce îţi îmbogăţesc viața. „Atunci care e răspunsul?” întrebi tu. Evanghelizarea! Tu ai fost creat să dăruieşti altora şi să primeşti ceea ce ei au să-ţi dăruiască în schimb. Prin faptul că dăruieşti eşti împlinit, iar când primeşti, devii desăvârşit. Mai puţin de atât înseamnă o simplă existenţă.

(3) „Ca o cetate surpată şi fără ziduri” (Proverbe 25:28)

b) Limitele permeabile. Oamenii bine adaptaţi găsesc echilibrul potrivit între spaţiul lor personal şi lăsarea celorlalţi să se infiltreze, să-i manipuleze şi să-i domine. Ei ştiu să spună „da” la ce este sănătos şi „nu” la ce nu este.

Oamenii cu limite permeabile, pe de altă parte, îi lasă pe ceilalţi să pătrundă în voie în viaţa lor, să le consume timpul şi energia, să le dicteze opţiunile şi să-i priveze de alte relaţii importante. Incapabili de a spune „nu” la ce este sănătos ei îngăduie ca alţii să-i facă să se simtă vinovaţi, obligaţi, nepăsători sau chiar „necreştini” dacă refuză ceea ce li se cere. Ei se incomodează pe ei înşişi, familiile şi prieteniile lor pentru a facilita cereri nesfârşite din partea utilizatorilor aparent neajutoraţi, lipsiţi de putere şi iresponsabili, crezând că sunt buni şi de ajutor. Plata persoanei care ajută este imensă, deseori ducând la supraîncărcare emoţională, fizică, socială şi spirituală, în timp ce persoana ajutată se simte tot mai dependentă, iresponsabilă şi îndreptăţită, neapreciind şi uneori chiar urând eforturile celui care îl ajută. Oamenii cu limite permeabile nu sunt conştienţi că semnul „deschis” este mereu aprins, atrăgând un potop de nevoi ale celorlalţi oameni faţă de care se simt responsabili. Ei poartă povara multor lucruri rele din lumea asta, simţindu-se epuizaţi, anxioşi, neadecvaţi şi vinovaţi, crezând că e vina lor că nu pot face mai mult şi că nu pot rezolva lucrurile. Şi asta îi face să se simtă „folosiţi”. „Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri”. Trebuie să înţelegi un lucru: nu-ţi poţi lua în stăpânire propria viaţă câtă vreme eşti copleşit, simţindu-te responsabil pentru vieţile altor oameni. Stabileşte anumite limite şi trăieşte viaţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu s-o trăieşti!

(4) „In totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă“(Filipeni 4:12)

c) Limitele flexibile: limitele rigide te fac să-i respingi pe alţii şi să trăieşti nepregătit şi slab echipat pentru schimbul dăruieşte-primeşte pe care îl necesită relaţiile sănătoase. Limitele permeabile te fac să fii lipsit de apărare în faţa „utilizatorilor” care se simt îndreptăţiţi să te manipuleze şi care se aşteaptă să fie „îngrijiţi” pe spesele tale.

Dar oamenii cu limite flexibile au competenţa de a-şi trăi propriile lor vieţi, totuşi având un interes echilibrat şi sănătos faţă de alţii. Ei pot fi generoşi cu împărtăşirea timpului, compasiunii şi resurselor, fără a deveni exagerat de responsabili sau fără a trăda datoria lor faţă de Dumnezeu de a fi persoana unică doar pentru a le face altora pe plac. Ei spun: „Pot avea o relaţie cu tine, fără să renunţ la a fi eu!” Ei nu te lasă să le violezi limitele şi ştiu cum să se abţină să le violeze pe ale tale. Spre deosebire de oamenii rigizi, ei se pliază şi se adaptează după cum o cer circumstanţele, fără a deveni copleşiţi, defensivi, plini de resentimente, reactivi sau fără a da vina pe alţii. în situaţii grele, ei se adaptează, îşi păstrează concentrarea şi îşi iau din izvorul tăriei lăuntrice pe care ie-o dă Dumnezeu. Pavel a fost o astfel de persoană: „m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (v. 12-13). Oamenii şi împrejurările nu-i controlează; ei se pliază şi îl lasă pe Dumnezeu să preia controlul. Își oferă ajutorul, dar nu se simt vinovaţi pentru că nu-i pot „repara” pe toţi. Limitele lor îi ajută să se adapteze la împrejurări. Ei practică principiul: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6:2), fără a acţiona exagerat sau a fi responsabili peste puterile lor faţă de alţii.

(Din Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi – primit prin Email)

Advertisements

One thought on “Limitele umblării noastre

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s