Fericirile (3)

Pastorul Isus„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.”

Evanghelia lui Matei, 5. 5

.

TEMA fericirii i-a preocupat pe  mulți scriitori și gânditori ai lumii, din toate timpurile.

Poetul antic din Roma, Quintus Horațiu (65 î.Hr. – 8 î.Hr.), cu peste două  mii de ani în urmă, se apropie să dezlege misterul: “Unii călătoresc până la capătul Pământului ca să caute fericirea când de fapt aceasta se află chiar lângă ei. O inimă mulţumită este fericită.

Dar psalmistul Sfintei Scripturi  aduce o definiție și mai aproape de inima noastră: “sufletul îmi este liniştit şi potolit ca un copil înţărcat care stă lângă mama sa” (Psalm, 131)

Însă o definiție inexplicită a fericirii o găsim în versurile  poetului Anton Pann (1790-1854): “Dacă nema putirința, ce mai chichirez gâlceava?“, cu alte cuvinte “Stai blând, nu te certa, de ce  să-ți strici fericirea și liniștea?

Starea firească a omului este mai mult înclinată spre gâlceavă și spre răzvrătire, omul  adesea e prea încordat, gata  pentru a riposta, el dă din coate pentru a ajunge cât mai în față, după zicala “La plăcinte înainte, la război înapoi.

Ferice de cei săraci în duh

Am conchis în meditațiile  precedente că nu există creștin credincios înafara perimetrului Fericirilor de care a vorbit Domnul Isus în predica de pe munte.  Beni Fărăgău sumarizează fericirile, oprindu-se la prima fericire, aceea care dă practic și tema centrală a predicii, dar  și caracterul creștinului  –  “ferice de cei săraci în duh”, iar cercul se închide cu “fericirea celor prigoniți din pricina neprihănirii” –, în timp ce celelalte, nu fac altceva decât să explice sau să contureze mai clar trăsăturile duhovnicești ale ucenicului Mântuitorului Isus.

De la început trebuie să înțelegem ceva, comentariile și învățăturile Domnului nu pot ferici pe nimeni care nu este sărac în duh.

Prima dintre fericiri (săraci în duh) reprezintă  modul de relaționare al  omului față de  Dumnezeu. Sărăcia în duh este însăși bogăția spirituală a creștinului, ea nu este altceva decât ușa și calea devenirii sale, a creștinului credincios.

Când privești la măreția lui Dumnezeu vei exprima acea stare avută de prorocul Evangheliei Vechiului Testament: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia, 6.5)

Nimeni nu poate fi bogat în duh și să se poată apropia de Dumnezeu. Când ești sărac în duh, atunci vei primi de la El, lucrarea Duhului Sfânt îți va umple viața ta. Această relație te va aduce în situația de-a-ți plânge păcatul, lipsa sfințeniei dorite de Domnul în viața ta. Și, atunci, vei primi și mângâierea Lui Dumnezeu.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!

Relația  în care intră  cei săraci în duh, cu Dumnezeu, îi conduce pe calea sfântă și mai departe, într-o relație duhovnicească cu semenii noștri, definită și deschisă de o trăsătură indispensabilă creștinului, blândețea.

Care dintre împărații vechilor imperii, a fost blând? Nabucadnețar, Belșațar, Dariu, Alexandru Macedon, Cezar, Nero, Traian, Napoleon, Lenin, Stalin, Hitler, Grușciov, Brejnev? Nici unul, căci ei se conduc după dictonul latin divide et impera, expresie atribuită lui Filip al II-lea, regele  Macedoniei (382-336 Î.C.) și  descrie  politica sa împotriva orașelor-state grecești.

Cu totul altfel, contrastând, Împăratul împăraților, Domnul Domnilor –   Isus –  este blând și smerit cu inima.  El este dispus să ne învețe și pe noi blândețea, căci El a zis: “învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei, 11.29).

Isus Hristos nu caută a divide, El nu caută să câștige noi teritorii și popoare prin oprimare, El se oferă pe Sine, se dăruiește tuturor, El  ne invită  să fim una cu El și cu Dumnezeu (Tatăl). Isus este Păstorul cel bând, care ne strânge la Sine ca pe niște oi:

  • Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, căci Eu voi da odihnă sufletelor voastre;
  • Va fi o turmă și un Păstor;
  • Isus își strânge poporul, jertfindu-se pe Sine, pentru ei;

În biserica Sa, creștinii, poporul Său, trebuie să fie blând și smerit cu inima, precum Domnul lor.

În timp ce în societate este o luptă pentru întâietate, pentru un trai cât mai bun, căci pentru a obține lucrul râvnit este o mare concurență, mulți doresc poziția și recompensa cea mai bună, cea mai înaltă. În lume, omul nu prea are cum fi blând, din moment  ce  în permanență sunt lupte pentru a obține cutare sau cutare lucru, trebuie să dai dovadă de o mare tărie personală și să nu ai slăbiciuni. Și nu e de mirare că lumea promovează, conștient și inconștient,  legea evoluționistă, cel mai tare supraviețuiește, deși Darwin a demisionat spre sfârșitul vieții, retrăgându-și opiniile și afirmațiile fără acoperire, capitulând în fața măreției Creatorului. Atunci când a ajuns să vadă complexitatea divină, nemaipomenită, a modului în care a creat El mecanismului biologic al ochiului uman.

Marii asupritori au ajuns în fruntea unor imperii, prin armate și teroare,  în timp ce Împăratul cel blând (Isus Hristos),  S-a jertfit pe Sine; asemenea Domnului lor,  e necesar să fie și poporul Său, blând și smerit.

Însă lumea  și astăzi are o altă viziune, o cu totul altă părere și strategie.  Pe omul blând, lumea îl consideră prost, bleg și  fără personalitate; un neadaptat la societate, plin de slăbiciune.

Astăzi, blândețea e tot mai rar întâlnită și probabil că mulți creștini ajung să creadă că blândețea nu ajută la nimic; deoarece ei nu s-au lepădat de sine și nu-și iau crucea în fiecare zi, și așa să-l urmeze pe Domnul și  Mântuitorului Isus.

David însă s-a încrezut în Dumnezeu căci el zice: “Cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace.” (Psalm, 37.11).

Blândețea este o calitate pe care un creștin n-o poate avea prin naștere, nici prin educație. Blândețe, nu înseamnă lașitate, dimpotrivă,  îți trebuie mult curaj să faci voia lui Dumnezeu atunci când ești amenințat cu moartea. Martirii au fost blânzi, dar neînduplecați în a-L urma pe Domnul lor pe calea crucii, chiar dacă asta i-a costat viața, aceasta, câștigând-o însă pe aceea veșnică, cu Dumnezeu.

O legendă spune despre tăria credinței a 40 de sfinți, încercată pe când slujeau împreună ca soldați creștini în armata romană a împăratului Licinius.  În anul 320, guvernatorul Armeniei, Agricolae, afând despre credința lor,  i-a batjocorit crunt și i-a  silit să se închine idolilor. Dar creștinii, refuzând, au fost întemnițați timp de 8 zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri, însă n-au cedat credinței. În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei. Unul din cei 40 a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă locul un soldat. În acea noapte s-au petrecut mari minuni: gheața s-a topit, apa lacului s-a încălzit. Au fost văzute 40 de cununi strălucitoare, așezate deasupra fiecărui creștin martir. În zori, au fost scoși vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletele. Rămășițele lor au fost arse, iar cenușa aruncată în lac.

Unii pot crede că a fi bând înseamnă a fi și ignorant, dar nu e deloc așa. Blândețea înseamnă caracter, tărie, ori la astfel de trăsături nu se ajunge fără a primi și informație-cunoaștere.

Domnul Isus a fost modelul blândeții.  “Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima.” (Matei, 11.29)

Blândețea nu se conformează lumii și valorilor ei, căci blândețea este o roadă a Duhului Sfânt și nu o poate avea decât omul care îl cunoaște pe Dumnezeu. Și creștinul credincios le va avea pe toate, sărăcia în duh,  starea de a plânge, de a fi blând…, iar blândețea este pe același palier cu smerenia.

O scurtă mărturie: Primisem de curând credința în Domnul Isus, când, într-o duminică, la biserica noastră a sosit un cor de tineri din America dirijați de un frate în vârstă. Au adus  și o cântare nouă:  “Am fost mântuiți doar prin Isus”. Ne-au adus și cuvintele în limba română. Am învățat-o împreună, repetând-o de câteva ori, stând în picioare. Inima mea devenise tot mai săracă în duh; Duhul Sfânt mă cerceta prin cântare și cuvânt,  adânc, tot mai adânc,  iar imaginea cuvintelor m-a copleșit:

{Ne-a spus: “Fără bani, fără bani  ați fost iertați/ Fără bani vestea s-o dați/Mergeți de spuneți întregului Pământ, că Am înviat din mormânt“}

Lacrimile m-au năpădit, scurgându-se în liniște pe obrajii îmblânziți de glasul Păstoului,  blând si smerit, răstignit pentru vina mea, dar Înviat pentru că am fost socotit neprihănit, căci Jertfa S-a a fost apreciată de Dumnezeu.

Glasul Lui ajunsese in inima mea păcătoasă, prin simplitatea cuvintelor:”Ne-a spus“, comunicând cu mine, personal, cu toți cei prezenți în acea dimineață în sfântul sanctuar. Duhul meu s-a prăbușit, în plâns, aflând că  El S-a cheltuit în întregime pentru fărădelegea  și răutatea mea, astfel încât răscumpărarea să fie fără bani. Și tot fără bani vestea s-o ducem, mai departe, întregului Pământ. Glorie Lui Isus!

Isus, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, El S-a dezbrăcat de Sine și a luat chip de rob și a a fost ascultător până la moarte și încă moarte de cruce!

Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan, 4.9-10)

În timp ce omul, nimic mai mult decât un praf de țărână, dar în care Dumnezeu a pus suflare de viață, el caută afirmarea sinelui, realizările personale care să-l înalțe tot mai mult în ochii lumii. Omul nu caută să fie blând, căci această stare îl afectează practic foarte mult, în relația sa cu celorlalți, căci blândețea e o calitate a omului vis-a-vis de celălalt.

Creștinul lumii, cel lumesc, care nu-L cunoaște pe Domnul, este de fapt lacom, certăreț, imoral, răutăcios, el nu iartă și nu uită greșelile celorlalți.

Însă amprenta creștinului este tocmai blândețea:  “Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape.“, le cere apostolul Pavel sfinților din Filipi (4.5)

Blândețea implică iubirea, compasiunea. Nicolae Moldoveanu, poetul evanghelic de mare profunzime și sensibilitate, spune că sunt două cuvinte care definesc starea de blândețe: renunțare, slujire.

Cel blând renunță în mod deliberat la drepturile lui legitime, în detrimentul altuia; cel blând slujeaște pe altul, mai mult decât pe sine.

Asta în timp ce omul firesc nu acceptă aceste trăsături duhovnicești. El nu vrea să i se spună de alții că e sărac în duh; el nu vrea să plângă în fața altora. Cel firesc nu acceptă să fie defensiv, deoarece se vede vulnerabil.

Însă cel blând  renunță la a se simți ofensat și supărat; el  renunță la dreptatea lui, la drepturile sale. Pentru a fi pe munte împreună cu Isus, trebuie să fii blând, la picioarele Mântuitorului.

Creștinului firesc îi este frică să fie blând  și vulnerabil; el își pune repede o mască a stăpânirii de sine, a omului sigur “pe el”.

Biblia vorbește despre Moise și  spune că era cel mai blând om de pe pământ. Moise a renunțat la dreptul  și la dreptatea lui. Atunci când  Maria, sora lui,  i-a greșit, iar Dumnezeu o pedepsise, el n-a zis “Așa-i trebuie. Asta merita.” Moise s-a rugat lui Dumnezeu  să-i dea iertarea și s-o vindece de boală.

Să înțelegem că blândețe înseamnă  și să-ți direcționezi toată energia și puterea, în fața forței furtunilor, altfel te va distruge.

A fi blând, nu e lașitate, e vorba de o mare putere de stăpânire, a nu răspunde înapoi cu aceeași monedă la cuvintele  defăimătoare. Să urmăm pilda Domnului Isus  care, la batjocurile primite,  n-a răspuns nimic, ci ca un Miel pe care-l duci la măcelărie nu a scos nici-un cuvânt. Însă Isus a spus  cuvinte pline  har și de iertare: “Tată, iartă-i căci nu știu ce fac.

O bună pildă a dat și patriarhul  Avraam.  Când s-au certat slujitorii săi cu cei ai lui Lot, Avraam, care era îndreptățit a alege și a dispune măsurile de urmat, el l-a invitat pe Lot să aleagă în ce parte apucă, iar el o va lua în cealaltă. Dar Avraam a fost îmboțățit și binecuvântat de Dumnezeu care a fost onorat de credința și ascultarea bătrânului Său slujitor. Iar Lot, în final, a rămas cu mâinile goale, cu familia pustiită.

Blândețea se regăsește în modul de slujire al creștinului. Dar asta nu înseamnă să fii un miel, când e spre binele tău;  și un leu, când e vorba de ceilalți.

Agresiunea aduce război, tot agresiune, în timp ce blândețea invită la pace, aduce și conservă pacea.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.”  Cei blânzi vor moșteni pământul și vor împărății îmreună cu Domnul Isus în mia de ani de care vorbește apostolul Ioan din insula Patmos:

Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” (Apocalipsa, 20.6)

Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi (2 Petru, 3.8), așadar numai Domnul cunoaște care va fi durata Împărăției de pe Pământ.

Doamne, Te rog ajută-mă să fiu blând și smerit cu inima! Amin.

1 thought on “Fericirile (3)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s